Unde ne sunt intelectualii?

Problema culturii raportată la insitituţia eclesială în spaţiul pruto-nistrean a fost abordată preponderent într-un mod peiorativ. A vorbi despre o cultură autentică la reprezentanţii bisericii în perioada posttotalitară este destul de greu sau chiar imposibil din cauză că intelectualitatea în rândul clerului, am putea spune ca lipseşte în proporţie de 99%. Este o realitate dură pentru vremurile noastre caracterizate prin diverse provocări la adresa Bisricii Ortodoxe ca trup divino-uman.

Recent la o întrunire mai puţin obişnuită a creştinilor ortodocşi în centrul Chişinăului arhimandritul Nicodim Vulpe, protopop de Orhei, şi-a început discursul cu următoarea expresie: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu are în mod firesc înclinaţia spre studii”. Această afirmaţie a fost spusă în contextul promovării iniţiativei de a introduce în curriculum-ul tuturor instituţiilor de învăţămînt preuniversitar din ţară a disciplinei "Bazele Ortodoxiei" în mod obligatoriu. În acest moment intervine una din problemele cele mai mari ale instituţiei clericale şi totodată unul din puntele critice menţionate de cei care sunt împotrivă ca acest curs de educaţie să fie predat elevilor - lipsa cadrelor didactice cu pregătire teologică (sau preoţilor care să aibă o pregătire pedagogică ). Afirmaţia protopopului sună cel puţin duplicitar din moment ce faptele enunţate mai sus se dovedesc a fi adevărate.

Mai există încă un aspect îngrijorător al situaţiei în ce priveşte "intelectualitatea" din instituţia eclesiastică: "înclinaţia spre studii". Dacă este să ne luăm numai după numărul de articole (sau şi după calitatea acestora) din presa on-line sau cea scrisă, alcătuite de clerici, putem să ne dăm seama foarte uşor de dezastrul din interiorul Mitropoliei Moldovei dar şi a celei de Basarabia. Însă aceasta nu e totul: din moment ce "înclinaţia spre studii" poate fi un criteriu pentru "Cel ce iubeşte pe Dumnezeu" ar rezulta ca o mare parte a preoţilor din ţară sunt pur şi simplu atei. Aceasta ar fi culmea.

Multumim Domnului că mai avem, totuşi, duhovnici!

Ce se ascude oare în spatele întâlnirii dintre Smirnov şi Kiril?

Ieri după cum ne anunţă saitul patriarhiei, cel al episcopiei de Tiraspol şi Dubăsari şi o serie de agentii de stiri religoase la Moscova a avut loc o întâlnire, la prima vedere, cam stranie dacă ar fi ne luăm exact după cum spun aceste medii de informare. Este vorba de vizita liderului separatiştilor transnistreni, Igor Smirnov pe care a efectuat-o la întâistătătorul Bisericii Ruse. Şeful bandiţilor din Tiraspol a fost însoţit în capitala Federaţiei Ruse de episcopul Sava, proaspăt numit la catedra eparhiei care se întinde pe toată suprafaţa autoproclamatei republici.

Straniu, la prima vedere, în toată povestea aceasta pare subiectul discuţiilor intre cei doi - "marele război pentru apararea patriei", situaţia parohiilor ortodoxe în regiunea separatistă şi... atât. În afara de faptul că Smirnov i-a oferit patriarhului o medalie agenţiile de presă nu mai spun absolut nimic deşi implicaţiile politice sunt destul de mari.

Nu este deloc bună făţărnicia aceasta, deşi este, la ordinea zilei în ce priveşte relaţiile la nivel înalt. E de la sine înţeles că s-a vorbit şi despre alte subiecte sensibile care abundă în contextul actual al relaţiilor politice dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Ce urmează oare să mai auzim în viitorul apropiat? Ce intrigi se mai ţes la după culisele birocraţiei instituţionale în patriarhatul rus? Care sunt intenţiile adevărate ale vizitei lui Smirnov şi oare nu sunt legate ele de schimbarea ierarhică în regiunea separatistă? Care au fost implicaţiile politice ale schimbării lui Iustinian cu Sava şi au oare ele legătură cu apropiata vizită a patriarhului Kiril la Chişinău?

E nevoie de o mai mare transpartenţă... mult mai mare... dacă se vrea o înţelegere din partea societăţii civile.

Bravo tovarăşi...

Astăzi am citit cu stupoare, din mai multe surse media, o nouă idioţenie la care s-a dedat aparatul mitropoliei. După mai multe ordine şi medalii oferite liderilor bandiţilor transnistreni mitropolitul Vladimir i-a acordat ordinul bisericesc „Cuviosul Paisie Velicicovschi” general-maiorului Boris Nikolaevici Sergheev comandant al Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR), fosta armată a 14-a rusă de ocupaţie din Republica Moldova. În pagina electronică a Bisericii Ortodoxe din Moldova nu am găsit nici o ştire în acest sens şi nici în cea a arhiepiscopiei de Tiraspol şi Dubăsari. Rămâne doar să ghicesc pentru ce merite i-a fost dată această distincţie unui ocupant în ţara lui Ştefan.

În mod sigur acţiunea aparatului mitropolitan este un gest pur politic fără vreo urmă de resentiment. Dumnealui ştie foarte bine că presa a atacat Biserica şi cu alte astfel de ocazii şi mai ştie încă că din această situaţie nu are de câştigat nimeni în afară de el. Credincioşii se vor sminti, iar riscul ca preoţii să părăsească mitropolia rusă se va mări.

Nu cred că nu există în toată afacerea aceasta vreun raţionament politic sau economic. Posibil că se întrevede la orizonturi o repoziţionare de cadre şi acţiunile anumitor personaje joacă în favoarea intereselor unor lideri de la centru (în speţă: Kremlinul). Vom şti ce a stat în spatele acţiunii de înaltă trădare de zilele astea în viitorul, socot, nu prea depărtat.

Antipatia cronică faţă de Ortodoxie

În mediul urban din Chişinău persistă o aversiune făţişă în raport cu Biserica, preoţii şi tot cultul ortodox în general. Credinţă este, însă doar într-un imanent, să-i zic, virtual. Credinţa oamenilor de la ţară se bazează pe tradiţie care din păcate la oraş este în prag de dispariţie. Zilnic urmăresc pe net disputele dintre atei, agnostici şi alţi liberi-cugetători pe diferite subiecte religioase care vrând-nevrând atrag şi tematica ortodoxă. Dacă faţă de toate celelalte culte aceştia au o atitudine tolerantă, aş spune, atunci faţă de instituţia bisericească ei adoptă un comportament absolut ostil. În loc de o controversă inteligentă aceştia folsesc pentru a-şi exprima emoţiile doar termeni peiorativi.

Oricând se va afla cineva pe vreun forum ca să înjure Biserica Ortodoxă din vreun motiv întemeiat sau nu, tot o face. În fond orice discuţie în contradictoriu pe net devine inefectivă dacă de la început intenţia celor implicaţi în aceasta nu este ghidată spre un numitor comun - înţelegerea. De obicei, am plăcerea de a vorbi cu un eventual oponent în dispută "tête-à-tête", dar din moment ce acesta "nu este de găsit" sau "nu este disponibil" nu am altă soluţie decât să îmi declar public dezacordul.

Expresiile peiorative denotă doar slăbiciunea celor care le utilizează aşa cum violenţa fizică - lipsa de tărie de caracter şi bolile spirituale. Antipatia faţă de Biserică rezultă dintr-un sentiment foarte primitiv care se concretizează, de cele mai multe ori, în ură. Pentru cei care ne urăsc noi putem doar să ne rugăm ca Domnului să-i lumineze.

Secte în interiorul Bisericii

Nu pot înţelege îngustimea la minte a unor ortodocşi, sau mai bine zis al celor care se dau drept ortodoşi (că bine credincioşi nu le pot spune) pentru că se lasă duşi pe căi lăturalnice desprinzându-se de plinătatea Bisericii prin interpretarea unilaterală canoanerlor şi a învăţăturii sfinţilor părinţi. Neînţelegând ce înseamnă dialog aceştia se îndepărtează de viaţa comunităţii creştine instituind noi reguli în traiul de zi cu zi. Ei se transformă într-o adevărată sectă chiar dacă în declaraţii îşi afirmă loialitatea faţă de ierarhia canonică.

Oamenii care se lasă pradă tendinţelor radicale promovate de unii preoţi şi lideri ai comunităţilor de enoriaşi de la un moment dat încep a se duce numai la o singură biserică chiar dacă se află în alt sat sau chiar în altă regiune a ţării. Ei nu recunosc în calitate de preot adevărat decât pe un singur cleric şi nici altă învăţătură decât acea pe care el le-o propovăduieşte. De obicei ideile promovate în interiorul acestor comunităţi îi determină pe ortodocşii să fie despărţiţi organic între ei chiar în interiorul Bisericii. Ei încep să se organizeze după alte principii pe care le cred veritabil ortodoxe dar care în realitate îi limitează în gândire.

Aproape în orice Biserică autocefală există câte o astfel de comunitate radicală. Ele au apărut, din câte am remarcat, odată cu începutul anilor 2000 şi s-au dezvoltat ajungând ca acum să aibă o infrastructură deja bine formată. Fiecare comunitate are măcar o legătură cu o altă astfel de formaţiune religioasă chiar şi într-o terţă ţară însă evită orice contact cu orice om din alt cult. Şi nu numai că îi evită ci mai mult - pur şi simplu îi urăsc. În consecinţă se formează diferite situaţii conflictuale - din lipsă de abilităţi de dialog şi reavoinţă. Se ajunge ca întreaga Biserică prin imaginea deja degradată a mitropoliei să fie atacată de presă.

Ceea ce spune mass-media de cele mai multe ori se bazează pe fapte reale şi corect interpretate însă incultura şi primitivismul unor reprezentanţi falşi ai Bisericii Ortodoxe face ca relaţia între membrii societăţii civile să se înăsprească: nu există preoţi să prezinte bine la interviuri şi nici să răspundă la întrebări cum se cade. Cât timp această problemă se va ascunde de ochii lumii cu atât ea se va complica mai mult.

PROPUNERE: Examen de limbă română pentru preoţi şi reprezentanţii clasei politice

Ştiu că în condiţiile actuale această idee nu este realistică, dar cred că merită de încercat. În Polonia, ţările scandinave şi încă în unele state nordice au fost introduse astfel de teste pentru demintari şi autorităţile locale. Iniţiativa este menită să restabilească încerederea în instituţiile ţării şi mi se pare că ar fi de un bun augur: la conducere ar veni oameni mai inteligenţi şi mai capabili, iar inculţilor li s-ar micşora şansele de accede la putere.

Încă de la începutul epocii totalitare s-a încetăţenit obiceiul ca în posturile cheie al diferitor structuri executive sau legislative să fie promovate diferite persoane care nu au nici o tangenţă cu acele domenii. Astfel, după cea de-a doua conflagraţie mondială ca diplomaţi şi ambasadori în alte ţări erau trimişi agronomi sau ingineri, iar ca şefi în domeniile culturale erau instalaţi doar politruci. Exact aşa s-a întâmplat, din păcate, şi în Biserică: din cauză că şcolile teologice practic au dispărut de pe la noi, în calitate de preoţi au început să fie hirotoniţi tractorişti, portari şi tot felul de "ajutori de băgători de seamă".

Sunt absolut sigur că în cazul în care chiar dacă ideea aceasta va avea o rezonanţă mai mare ierarhia clericală şi cea politică nu va fi de acord pentru că şi-ar compromite în proporţie de 90% din efectivul de personal activ. Dacă, spre exemplu, mâine ar fi organizat aşa un test nu am nici un dubiu că între preoţii de până la 50 de ani: jumătate din numărul acestora în Basarabia nu ar şti să scrie, din cei care ştiu aproximativ trei sferturi se vor încurca între grafia chirilică şi cea latină sau vor face o sumedenie de greşeli gramaticale, iar din aceştia vor putea alcătui un eseu cât de cât chibzuit cel mult vreo 5-10 preoţi.

Dacă cineva nu este de acord cu afirmaţiile mele nu are decât să mă combată prin exemple practice

Mitropolia Chişinăului - infailibilitate sau făţărnicie

Conştientizarea şi recunoaşterea greşelilor este un act de nobleţe spirituală, iar asumarea lor este un indiciu al tăriei de caracter. La nivel instituţional această dovadă de curaj ar contribui la întărirea credibilităţii organizaţiei şi la modificarea imaginilor false şi inacceptabile despre sine. Mitropolia Chişinăului are nevoie de o astfel de baie a conştiinţei civice pe care probabil încă o mai are. Până acum nimeni din reprezentanţii clerului din Basarabia nu şi-a cerut iertare de la poporul ce-l păstoreşte. Bineînţeles, în textul liturghiei este un moment în care preotul rosteşte o formulă care poate fi interpretat ca un gest de reconciliere însă pe care nu-l socot sincer din cauză că după slujbă slujitorul altarului de obicei recidivează în obiceiurile sale proaste.

Nu vorbesc de erorile canonice în oficierea cultului de care doar cei care au studii teologice îşi pot da seama ci de acele lucruri pe care orice om chiar şi fără şcoală le simte ca pe un atac la bunele moravuri ale societăţii: înjurături în biserică şi în afara ei, bătăi între preoţi, beţii şi alte fapte care se caracterizează printr-o depravare toală şi de o depărtare de o viaţă autentică creştină.

Stereotipul infailibilităţii în rândul clerului ar trebui deja comutat cu o deprinderea naturală a sincerităţii şi bunătăţii datorită cărora preoţii au fost numiţi oamenii lui Dumnezeu. Cred că recunoaşterea propriilor greşeli nicidecum nu va scădea din autoritatea instituţiei clericale. Faptul că nu se mai amintesc multe cazuri ruşinoase din activitatea preoţilor nu înseamnă că lumea le-a uitat, din contra se întăresc preconceţiile de făţărnicie în rândurile întregii instituţii bisericeşti.

Clericul nu mai este demult un model de curăţie şi inteligenţă în faţa credincioşilor, ar fi bine să fie măcar unul de simplitate, o simplitate care naşte încredere.