Conştientizarea şi recunoaşterea greşelilor este un act de nobleţe spirituală, iar asumarea lor este un indiciu al tăriei de caracter. La nivel instituţional această dovadă de curaj ar contribui la întărirea credibilităţii organizaţiei şi la modificarea imaginilor false şi inacceptabile despre sine. Mitropolia Chişinăului are nevoie de o astfel de baie a conştiinţei civice pe care probabil încă o mai are. Până acum nimeni din reprezentanţii clerului din Basarabia nu şi-a cerut iertare de la poporul ce-l păstoreşte. Bineînţeles, în textul liturghiei este un moment în care preotul rosteşte o formulă care poate fi interpretat ca un gest de reconciliere însă pe care nu-l socot sincer din cauză că după slujbă slujitorul altarului de obicei recidivează în obiceiurile sale proaste.
Nu vorbesc de erorile canonice în oficierea cultului de care doar cei care au studii teologice îşi pot da seama ci de acele lucruri pe care orice om chiar şi fără şcoală le simte ca pe un atac la bunele moravuri ale societăţii: înjurături în biserică şi în afara ei, bătăi între preoţi, beţii şi alte fapte care se caracterizează printr-o depravare toală şi de o depărtare de o viaţă autentică creştină.
Stereotipul infailibilităţii în rândul clerului ar trebui deja comutat cu o deprinderea naturală a sincerităţii şi bunătăţii datorită cărora preoţii au fost numiţi oamenii lui Dumnezeu. Cred că recunoaşterea propriilor greşeli nicidecum nu va scădea din autoritatea instituţiei clericale. Faptul că nu se mai amintesc multe cazuri ruşinoase din activitatea preoţilor nu înseamnă că lumea le-a uitat, din contra se întăresc preconceţiile de făţărnicie în rândurile întregii instituţii bisericeşti.
Clericul nu mai este demult un model de curăţie şi inteligenţă în faţa credincioşilor, ar fi bine să fie măcar unul de simplitate, o simplitate care naşte încredere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu